De
un an sunt fericita posesoare a unei obsesii ce îl are în centrul său pe
misteriosul personaj al Bucureștiului interbelic, un spațiu ce răspândește
necontenit fascinație. Astăzi am răsfoit puțin "Ultimele însemnări ale lui
Mateiu I. Caragiale”-Ion Iovan. Obsesia a ajuns la extaz: Mateiu Caragiale avea
bunul obicei de a-și consemna ținutele (aproape zilnic).
După
cum l-au descris atâția și atâția, unii martori la stilul său inedit, Mateiu
Caragiale era o apariție. Obișnuia să se plimbe pe Podul Mogosoaiei (actuală
Calea Victoriei) sau prin parcurile centrale (i.e. Parcul Ioanid sau Parcul
<Grădina> Cișmigiu), unde nu doar că stârnea tot felul de reacții, ci
reacționa el însuși la ceea ce vedea, asemeni unui adevărat critic de modă.
Observă la un moment dat un tânăr pe care îl critică dur (dar savuros), mai
riguros decât ar fi făcut-o Anna Wintour: "Dar in ce privește stilul,
degeaba; ca și in ce privește eleganța, cu papionul lui bulinat sub barbie,
ramane un fante grosolan, de Caracal.”
Să
revenim la stilul ce l-a făcut celebru, stilul adevăratului dandy român.
Pasiunea pentru îmbrăcăminte se simte și in operele sale. Ținutele personajelor
sunt descrise extrem de minuțios și tehnic, nelăsând să îi scape niciun detaliu:
de la acul pălăriei, până la nodul cravatei, până la lucrătură inelului și până
la șireturile pantofilor. Recomand cu căldură portretul tânărului Aubrey de
Vere ("Remember”), pe care se pare că l-a descris conform chipului și
asemănării sale.
Mateiu
Caragiale era un împătimit al eleganței și căuta să recupereze stilul pierdut
al sfârșitului de secol XVII și al primei jumătăți a secolului al XVIII-lea.
Încerca să pară un lord coborât în jos, blând, pe o rază a timpului: purta
gulere înalte, pantaloni uzați, franjurati, iar mănușile din piele foarte fină
nu îi lipseau niciodată: nu deschidea ușa musafirilor până nu își punea
mănușile și nu renunta la ele în librării, de teamă să nu atingă saliva lăsată
de degetele altor cititori.
Purta
culori deschise (alb, beige, galben, nuanțe de verde, bleu). Deși își dorea să
pâră un nobil ponosit, întors din cine știe ce misiune nobilă, ținea ca
pantofii săi să fie impecabili: “Vremea se anunţă frumoasă încă de
dimineaţă, lucru bun pentru starea mea de spirit. Îmi vine să exclam: la
bulivar! la bulivar, birjar! Dar o iau pe jos, exhibiţionând bastonul deasupra
noilor mei pantofi lăcuiţi. Mă străduiesc să le ţin luciul nepătat până ajung
la asfalt întins.”
Lui Mateiu
Caragiale nu ii placea să fie văzut de două ori cu aceeași ținută. Pierdea mult
timp în garderobă, încercând să creeze combinațiile perfecte, pe măsura
stărilor sale sufletești. Din păcate, nu s-a păstrat un număr decent de poze cu
scriitorul. Grav este că la vremea aceea, nici Facebook nu făcea furori, ce să
mai vorbim despre selfie-urile în oglinda :( ...Personal, regret amarnic, așa
că, în semn de protest, îi dau cuvântul autorului:
“Port o combinaţie primăvăratică din măsliniu
deschis şi gălbuiul mâţişorului de salcie; de la bombeul fin al pantofului la
borul subţire al pălăriei sibiene, reuşesc un ton desăvârşit.”
“Scot bună parte din garderobă, aşez piesele pe cuvertură, combin
vestoanele şi pantalonii. În afara albului cămăşii, batistei şi ghetrelor, aleg
două nuanţe de gris, una în fondul stofei, alta în dunguliţe, precum şi o
nuanţă de bleu în ton cu pietrele şi splendidul albăstrui-oţel al vestei.
Încalţ pantofii cei noi, cumpăraţi alaltăieri.”
(Andreea)
